Aș vrea ca imaginea să redea armonia muzicii, să îi preia esența. Imaginea să devină ea însăși muzică pură (Alexandru Țipoia)

                                         

                                      Interviu cu pictorul  George Țipoia

 

 

Cine ar fi bănuit că în Drumul Sării, pe strada Locotenent Aviator Gheorghe Caranda nr 79, se află o casă cu suflet, în care s-au scris poveștile a patru generații, unde artistul Alexandru Țipoia își avea atelierul dar și locul de trăit. Casa devenită Muzeu Memorial Alexandru Țipoia (1914-1994) este un spațiu plin de amintiri vii, un spațiu vibrant, unde te privesc din toate unghiurile tablourile, sculpturile, desenele, tapiseriile, icoanele și prețioasele colecții de artă populară veche ale celui care cu adevărat a rezistat prin cultură, într-o vreme a minciunii, a ipocriziei, a totalitarismului comunist. Nu a făcut niciun compromis major, a traversat întunecata perioadă a comunismului cu demnitate, iar artistul din el nu s-a dezis nicio clipă. Fiul său, George Țipoia este la rândul lui un pictor cunoscut și apreciat, cetățean elvețian, un luptător susținut al memoriei tatălui. Împreună cu soția sa, Victoria  Gloria, luptă de mai bine de trei decenii cu Statul Român, pentru ca Muzeul Memorial Alexandru Țipoia  să intre în patrimoniul cultural al țării.

 Ironic și trist e că Alexandru Țipoia a fost marginalizat începând din 1945 și până în 1989,   iar acum, în plină democrație nu s-a găsit niciun ministru al culturii să rezolve problema. Promisiuni sunt și se pare că doamna ministru Raluca Turcan, care a vizitat Casa Memorială manifestă un interes deosebit și se va implica în soluționarea acestei situații impardonabile.

 

Am privilegiul să stau de vorbă cu fiul marelui artist Alexandru Țipoia, George Țipoia, la rândul său, pictor, chiar la parterul minunatei Case Memoriale. Aș vrea să pornim dialogul nostru de la povestea casei cu suflet de pe strada Locotenent Aviator Gheorghe Caranda. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această Casă Memorială Muzeu Alexandru Țipoia?

 Totul. Vă dați seama, m-am născut în această casă. În special a fost totul pentru tatăl meu care a lucrat și a trăit aici, căci el nu a avut atelier separat de casă, cum aveau destul de mulți pe vremea aceea. Este un caz special această casă, pentru că este locul unde au trăit patru generații, bunicii mei, tatăl și mama, eu, soția mea Victoria Gloria și fiica noastră, Diana Mihaela.  Din 1982, de când eu împreună cu soția mea am luat calea exilului și ne-am stabilit în Elveția, la Geneva – fiica noastă a putut să ni se alăture abia peste doi ani – lupt zi de zi pentru această casă memorială. Am făcut în afara țării pentru țara noastră și pentru arta românească tot ce era cu putință ca să salvăm această casă memorială muzeu și s-o donăm Statului Român ca să intre în patrimoniul nostru cultural. Vă dați seama, el a fost complet marginalizat în timpul comunismului și deloc apreciat în timpul vieții.

Vreau să ne oprim asupra acestui moment istoric crucial, venirea comunismului și ce dramă a reprezentat pentru tatăl și familia dumneavoastră. Tatăl dumneavoastră s-a născut la început de secol XX, în 1914, înainte de primul război mondial. A prins perioada interbelică, când s-a bucurat de succes, a fost pictor de război în cel de-al doilea război mondial și a traversat toate ororile comunismului, care i-au marcat complet destinul artistic și uman.  Mie mi se pare că picturile dinaintea instalării comunismului, cum sunt ciclurile de la Balcic sau din Centrul Vechi al Bucureștiului au o formă de serenitate, de lumină, de sensibilitate aparte.      

Într-adevăr a beneficiat în existența sa de un singur moment de liniște și pace artistică și sufletească în perioada dintre cele două războaie mondiale și a putut să se concentreze asupra artei. El a avut calități cu totul aparte, o deschidere spirituală imensă. A fost extrem de apreciat. Mari personalități i-au elogiat arta, cum ar fi Petru Comarnescu, Ion Frunzetti, George Oprescu. Stau mărturie documentele din epocă. Referitor la remarca dvs. despre picturile de la Balcic sau din Centrul Vechi al Bucureștiului, aș spune că întreaga sa operă are un fel de seninătate, căci el nu a transmis  prin opera sa angoasa, teroarea comunistă care a avut repercusiuni tragice asupra lui și a familiei. Fratele tatălui, Virgil, a fost deținut politic (7 ani și șase luni), bunicilor  li s-a luat totul, iar nouă ne-au fost impuși niște chiriași.

Practic, tata întreținea întreaga familie (mama lui George Țipoia a murit foarte tânără, de TBC pulmonar). A avut o viață extrem de dificilă și în ciuda acestui fapt a reușit să trăiască doar din artă. Este un miracol  cum a reușit. Tata era o fire introvertită. Noi doi am vorbit foarte puțin, pentru că tata lucra enorm. Ca să poată supraviețui familia, a devenit pictor bisericesc și restaurator, așa că vă dați seama că puteau fi și luni întregi când lipsea de acasă. În 1956  a făcut școala de pictură bisericească. Așa vedeți acum icoanele pictate de tata sau excepționala broderie din 1957, care îl înfățișează pe domnitorul Ștefan cel Mare și ctitoriile sale.  Dar nicio clipă nu a părăsit arta lui. Lucra noaptea pentru opera sa. Eu nu știu când se odihnea.

În cazul lui Alexandru Tipoia se poate vorbi de o renaștere continuă

Arta lui este extrem de complexă. Ar trebui să devină subiect de studiu pentru studenții de la Arte, o temă pentru doctorat. Pentru că arta lui Alexandru Țipoia era dublată de o cercetare minuțioasă, de o analiză profundă a ceea ce înseamnă actul artistic. Până și noi care cunoaștem atât de bine arta lui, mereu descoperim ceva nou, ceva ce ne surprinde. E un artist atât de vast!. Când a avut loc expoziția Pablo Picasso, la Muzeul de Artă Recentă, au fost pe simeze și trei lucrări ale tatălui meu, ceramică și colecția de timbre scoasă de Rom Filatelia în onoarea lui. Cei doi artiști se aseamănă prin vastitatea operei. În acest sens am scos catalogul Picasso/Țipoia. Cercetarea lui artistică e impresionantă. De la desen, la tapiserie, pictură, sculptură, fiecare etapă a operei  este și un laborator de cercetare. Opera este rezultatul vieții. Nu a avut liniștea necesară creației. Și cu toate astea, a reușit imposibilul.  

De multe ori l-am însoțit și eu pe tata pe șantierele unde avea lucrări de restaurare. Eram la vremea aceea copil de școală. Broderia la care a lucrat multă vreme este cusută  cu firul de aur, desfăcut din fireturile celor  patru generali ai familiei. A fost ajutat și de prietena lui, talentata sculptoriță Teodora Kițulescu.

Noi vorbim de multe ori despre rezistența prin cultură și reușim cu greu să dăm exemple concrete. Iată, cazul artistului Alexandru Țipoia este exemplul cel mai bun al rezistenței prin cultură. A ales să nu cedeze presiunii totalitare comuniste și nu a făcut compromisuri majore. A fost  impresionantă forța sa morală interioară.

 

Așa cum spuneam, în paralel a continuat arta lui. Sub acest aspect e iar un miracol. A reușit să se salveze cu demnitate ca artist și ca om. Pentru mine a fost foarte greu. Practic, m-au crescut bunicii.  

Cum ați devenit la rândul dvs. pictor?

De la sine. Sigur că m-a influențat tata, doar de când m-am născut am fost                             înconjurat de artă.  De la 2 ani desenam. N-am știut până în ultimul moment ce voi face. Inițial, am vrut să dau la arhitectură. Nu m-a angoasat niciodată importanța operei sale. M-am apropiat de tata mai mult după ce a murit și în ultimii ani ai vieții. Înainte să moară de un cancer pulmonar, tata a stat la noi, la Geneva, timp de șase luni. După aceea a pornit lupta noastră pentru memoria și posteritatea tatei. Un foarte bun prieten al tatălui meu, a fost pictorul Florin Niculiu, la rândul lui marginalizat. Tata a îndurat atâtea nedreptăți. I-a fost refuzată expoziția retrospectivă în anii 80. L-am răzbunat peste ani când am făcut expoziția retrospectivă în 1988 la Muzeul Național de Artă al României. Toți miniștri ne-au pus piedici. Ea a fost pusă în plan de Theodor Enescu. Viorel Mărginean a făcut pierdută cererea. Ministrul Ion Caramitru a intervenit ca această expoziție să fie vernisată. Expoziția a durat destul de puțin, ceea ce a fost complet nedrept. De aceea am scos cataloage cu Alexandru Țipoia, am lansat foarte multe publicații. Tuturor miniștrilor culturii am fost nevoiți  să le facem educație, Nici măcar criticii nu știau  despre ce e vorba în picturile lui Țipoia. În afară de criticul Pavel Șușară , niciun alt critic nu s-a apropiat de arta lui. Patrimoniul său artistic reprezintă un patrimoniu național. Casa memorială a fost văzută de actualul ministru al Culturii, Raluca Turcan, care ne-a promis că se va rezolva totul. Ajunsese la anumite cercetări care nu erau permise in epoca comunista. El avea o concepție foarte  modernă.  Eu l-am comparat cu un cercetător științific translatat în artă.  

În încheierea interviului aș dori să îmi împărtășiți câteva gânduri despre Artă.

 

Arta nu se adresează omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi înșine. Viața exterioară nu este decât un pretext pentru sufletul artistului. Arta închide în ea Absolutul. Viața nu este decât o trecere spre Absolut. Viața este o trecere spre Artă.

 

 

 

 

 

 

 

 

        

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *