Despre

Argument pentru venirea pe lume și în lume

Mi-am zis dintotdeauna că daca nu o să scriu, o să mor. Nu e doar o vorbă patetică, de unde și numele blogului, aruncată în vânt, e chiar o realitate. Una, existențială. Sau mai bine zis, respirațională. Simt că nu mai pot inspira și expira, daca nu voi da drumul la cuvintele dinlăuntrul. Mai am puțin și fac implozie. Mă si mir, că nu s-a întâmplat până acum, cu foamea și setea nesăbuite pe care le am. Am tot amânat, am tot fugit din casa mea interioară, am tot fugit de Acasă, până când am simțit că o să pierd Totul.

Acum, când aproape mă zbat între viață și moarte, când mai am puțin și o iau razna, dacă tot continui așa, sigur, nu o să mă mai întorc niciodată Acasă. Și chiar daca mi-aș dori, sigur, n-o să mai găsesc Calea. Așa că… Fie ce-o fi, ființa Patetică din mine iese la iveală. Nu e la modă, nu e în trend, nu e cool, ba mai degrabă perimat, învechit (din zona dicționarelor de limba română, pe care și pe alea cine le mai răsfoiește?), dinozauresc sau mai știu eu cum…
Pornesc la drum alături de voi, prietenii mei imaginari, în această aventură a cunoașterii, a iubirii, cu o tandrețe nesfârșită – și ea scoasă din uzul modernității și al postmodernității.
Sunt convinsă că o să mă bâlbâi, că o să greșesc, că o să fiu foarte unpolitical correct, dar autentică.

De ce Il Patetico? Pentru că cel mai bun prieten al meu mi-a spus că sunt o ființă patetică. Da, așa sunt. Îmi asum și mă asum. Alții, îmi spun că e foarte frumos ca în aceste vremuri, să fii, să rămâi patetic.

Pentru mine, o ființă patetică este sinonimă cu o persoană/persona care nu încetează, indiferent de vârstă, să fie exaltată, excentrică, entuziastă, în fața Vieții, a Frumosului, a Întâmplărilor deloc întâmplătoare ale trecerii noastre pe aici, prin praful de stele cernut în creuzetele de lut ale umanității.

P.S. Mulțumesc pentru nașterea acestui blog lui Darie Armin Alexandru, lui Ciprian Sabău,lui Momo și Vieții care mi-a fost dăruită.

Irina Budeanu