Rotocoale de lumină, blândețea unui octombrie ieșit parcă din poemul lui Geo Bogza, cu foșnet de primăvară, frunze dansând, arămii-galbene, pudrate cu stropi de verde crud, melancolia Begăi și acel ceva indescriptibil care te seduce clipă de clipă. Am ascultat cu atenție semnele din jur, vedeam oamenii tineri și frumoși, auzeam zumzetul teraselor pline, clădirile de la 1700, palatele ce vibrau și înmiresmau aerul, de la cel Sârbesc, la cel de Turtă Dulce, străjuite de Catedrala Metropolitană și Sinagoga din Cetate, zâmbetul larg al Naționalului timișorean, Paznicul de Far al orașului – nu există fotografie din Timișoara, nu există cuplu care trece prin centru, în care cel mai important personaj să nu apară –  dar, nimic nu explica mirajul care te înlănțuia. Miezul fierbinte al orașului, frenezia lui  te cuprindeau și începeai deja să țeși scenarii ale Capitalei Culturale Europene 2024. Poate așa se explica acel ceva indescriptibil care te seduce de cum pui piciorul în Timișoara.

M-am îndreptat de centru, am hoinărit prin grădinile urbane ale lui Iulius Mall, pe Calea Lipovei, am făcut un popas la Cimitirul Eroilor Revoluției din 89, la Cimitirul Evreiesc, unde se odihnește și Bunicul meu, m-am împrietenit cu pisicile orașului,  cu parcurile orașului, într-un cuvânt mă simțeam ca Acasă.

Ca și cum m-aș fi despărțit în urmă cu doar câteva clipe de oraș. Între timp, trecuseră 14 ani. Am strâns ca într-un clasor cât mai multe sunete, cât mai multe culori, cât mai mute nuanțe. Festivalurile se țineau lanț – dacă e octombrie, e sigur luna lor – de la cel Internațional de Jazz, la cel de Literatură, la concertele de orgă din Biserica Millenium.

În Cazarma Veche a orașului, Dumitru Gorzo era prezent cu o expoziție – Forme Noi – care reinterpretează în lemn simbolurile specifice atât ale artei românești, cât și ale celei universale.

Dar, niciunul din aceste chipuri ale orașului, nu explicau farmecul lui indescriptibil.

Am înțeles după câteva zile, după ce m-am amestecat printre oameni și poveștile lor. Era muzica, ritmul orașului. Mergeai pe stradă, dar pașii îți alunecau, clopotele Catedralei te purtau deasupra orașului, precum Maestrul și Margareta, ieșiți din paginile romanului bulgakovian.

Odată ce te lași în vraja orașului, el îți devine pentru totdeauna amantul inimii.

Fotografia lui Adrian Pîclișan surprinde o secvență din spectacolul Școala femeilor versus Școala bărbaților