Nu știu dacă din satelit se vede oceanul care se tot mărește, care amenință să înghită și celelalte oceane, pentru care specialiștii nu au încă o explicație. S-a format în timp, picătură cu picătura, dar, nu apare în nicio hartă, în niciun manual de geografie. În cele din urmă, oamenii de știință au înțeles și s-au neliniștit peste măsură, când și-au dat seama că oceanul ciudat, neclasificabil, e alcătuit din lacrimile mamelor lumii. Și riscă să se reverse pe întreg pământul și să-l inundă.

Războaiele se succed fără oprire, oamenii ucid oameni zilnic, ca o rutină de serviciu, Răul s-a instalat de mult în cele mai adânci cotloane ale sufletului și zâmbește politicos, evident, totul în numele Păcii, a Adevărului, a Patriei.

Svetlana Aleksievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015, în cărțile ei document, ne vorbește despre această realitate de coșmar.

Regizorul Yuri Kordonski a venit cu propunerea de a monta la Teatrul Bulandra, spectacolul-mărturie Soldații de zinc, după romanul omonim al autoarei. Cum să procedezi ca această dramă umanitară de proporții cosmice să ajungă la sufletul publicului? Să pui actrițele să urle, să se sfâșie între ele, să acuze? Și cum să exprimi această durere de neexprimat? Cuvintele par prea mici, gesturile stângace, decorurile de prisos…

Și atunci, un cor de femei în negru, cinci mame, o asistentă medicală și autoarea, se așază la Cina cea de Taină a Omenirii și se spovedesc. Mai poate exista mântuire?

Mamele se uită în ochii noștri și prin cuvinte care tac și plâng ne spun aproape onomatopeic, istoriile lor. Tremurat, sfâșiat, înlăcrimat, ca într-o litanie a morții, ele ne fac martori la ororile războiului, unde fiii lor au fost trimiși să ucidă, să-și vândă trupul și sufletul. Acești tineri frumoși vin acasă dintr-un război cu care nu au nimic în comun, cel din Afganistan, în coșciuge de zinc.

Mamele plâng neîncetat,  nimic nu le mai poate consola. Și Dumnezeu e neputincios în fața lor, iar Iisus urlă ca într-o pictură de Munch.

Mariana Mihuț, în rolul autoarei, Dana Dogaru, Ana Ioana Macaria, Profira Serafim, Mirela Gorea, Camelia Maxim (în rolul Mamelor) și Rodica Lazăr (asistenta medicală), fără anestezie, își sfredelesc sufletele. Asistăm încremeniți, fără suflu, la vivisecția lor.

Cine ne mai poate salva?

Atâta timp cât mamele nu vor înceta să plângă, umanitatea este fără apărare, în fața propriei extincții. Distrugerea și autodistrugerea rasei umane e iminentă.

Ce facem? Mai putem să facem ceva?

Spectacolul cutremurător al lui Kordonski cu excepționalele actrițe ale Bulandrei, ar trebui văzut/dezbătut în licee și facultăți, iar, fiecare reprezentație ar trebui urmată de un dialog între public și creatori.

Foto: Adi Tudose