Am pierdut de mult legătura cu Sacrul. Suntem dependenți de Profan, deși ne lamentăm în permanență că ne lipsește ceva esențial. Dar, numai pentru o miime de secundă.  Apoi, intrăm in iureșul concretului. Iar, singurul Zeu la care ne închinăm e Mamona, care stă pe o broască râioasă gigantică. Lumea așa cum e alcătuită în acest moment al istoriei, e condusă de magnetismul malefic și energia devoratoare a banilor. E o imagine desprinsă parcă din picturile lui Bosch, peste care, se aude râsul sarcastic al Bancherul, Harpagonul de rit nou.

Nimic mai actual decât tipologia avarului pe care marele autor francez Molière, de la a cărui naștere s-au scurs 400 de ani, a zugrăvit-o cu atâta exactitate, cu atâta finețe psihologică, încât a intrat în patrimoniul expresiilor umanității.

Iar, această constatare mi-a fost prilejuită de premiera Naționalului craiovean, cu Avarul, care nu este doar o reverență peste secole, în fața celui care a înțeles mult înaintea psihologilor că râsul e singura terapie în fața stupidității, a viciilor, a extremismelor de un fel sau altul (sociale, comportamentale, politice…), ci un act profund de cultură și totodată de catharsis.   Doar prin râs mai putem spera la mântuire sau la iluzia ei.

Totul a fost foarte bine pregătit, pentru a intra în atmosfera creatorului care spunea: știu că se găsesc spirite a căror gingășie nu poate răbda nici o comedie; care spun că tocmai cele mai cinstite sunt cele mai primejdioase, că pasiunile zugrăvite în ele sunt cu atât mai tulburătoare cu cât mai pline de virtute și că sufletele sunt slăbite prin înduioșare de acest gen de reprezentații. Nu văd ce mare crimă e să te înduioșezi la vederea unei pasiuni adevărate.

La intrarea în teatru, te întâmpină o expoziție bine documentată, Molière 400, cu operele autorului în franceză și română și cu o interesantă expunere a afișelor spectacolelor montate la Naționalul craiovean.  Aflăm astfel, că Avarul s-a jucat pentru prima oară în stagiunea 1852- 1853 și urmărind stagiunile în care a fost programat, poți să reconstitui istoria tumultoasă sub care ne-am aflat, trecând prin perioada interbelică,   perioada post belică, cea din timpul comunismului și desigur, în prezent.

Primul lucru care mi-a atras atenția și m-a impresionat în mod foarte plăcut, a fost traducerea textului – o comedie în cinci acte în proză – reprezentat pentru prima oră la 9 septembrie 1668 pe scena teatrului de la Palais -Royal – de către unul dintre cei mai rafinați traducători din limba franceză, Vlad Russo. Înainte de orice, te seduce cuvântul, felul în care el ajunge la tine. Proaspăt, cu forță și duioșie totodată, o rescriere inteligentă,  simbioză reușită între vechi și nou, între tradiție și modernitate.

Meritul acestei bijuterii  teatrale îi revine regizorului Felix Alexa, scenografei Andrada Chiriac, orfevrierului Claudiu Bleonț.

Se vede cu câtă pasiune a lucrat Felix Alexa, apropiindu-se de textul lui Molière fără nicio prejudecată. ca și cum ar fi fost scris de un dramaturg din noua generație. Are ritm, muzicalitate, fluiditate și nicio clipă nu simți că s-ar fi așezat praful pe text, că e datat ș.a.m.d. E dificil să ții sub control un personaj cu o personalitate accentuată,  cu un viciu -patimă, care înghite toate energiile și aneantizează relațiile cu ceilalți. E doar Harpagon cu paranoia lui, cu delirul lui, cu puterea-slăbiciune a banilor, comic, ridicol peste măsură. Alegerea lui Claudiu Bleonț în rolul titular a fost extrem de inspirată.

Probabil, că Harpagon este unul dintre cele mai bune roluri create de-a lungul anilor de Claudiu Bleonț. A reușit aproape imposibilul. Asemeni unui alchimist a lucrat cu emoțiile și rațiunea, cu ironia, autoironia, sarcasmul, punându-le pe toate într-un bol uriaș, iar, rezultatul, a fost aur pur.

Reușește să exploreze toate fațetele comicului, iar comicul lui îți îngheață sângele în vene. Vezi umbra nebuniei cum se tot întinde, iar delirul de a avea și mai mult și mai mult… îl transformă dintr-un personaj comic într-un  personaj grotesc. Câtă comedie…atâta dramă! Actorii care îi dau replica se achită bine de rolurile încredințate: Costinela Ungureanu (Élise), Cătălin Mihai Miculeasa (Valère), Alex Calangiu (Cléante), Iulia Colan (Mariane), Cerasela Iosifescu (Frosine).  Nicolae Poghirc în rolurile Bucătarului și Valetului pune foarte bine accentele comice, la fel și Angel Rababoc în Anselme.

Expresivă și o prelungire a gândurilor regizorului este scenografia Andradei Chiriac. Ușile care se glisează, oglinzile care execută un dans al ielelor, sunt expresia nebuniei care-l acaparează pe Harpagon și momentul tragic când are loc întâlnirea între el și conștiința lui.

Avarul, meșteșugit de Felix Alexa, și dezvăluit publicului de Claudiu Bleonț, este un must pentru orice iubitor de teatru.