Paradoxala noastră viață pendulează între memorie și uitare. Drama de a avea memoria acestei planete, memoria istoriei și a propriei noastre istorii și totodată, drama de a uita, tot ce ne-a adus pe acest pământ, toate crimele care au constituit și constituie istoria, toate relațiile personale și uitarea de sine. Între excesul de memorie și împuținarea și secătuirea prin uitare, se află  bornele între care călătorim.

Iar una dintre expresiile tragice ale uitării este demența Alzheimer, care a devenit neliniștitor de frecventă în societățile noastre civilizate. Dar, dincolo de boala în sine, pentru care se fac cercetări asidue, este o gravă boală spirituală, un răspuns al Universului față de iresponsabilitatea noastră ca oameni în fața Naturii și în fața semenilor noștri, a Celuilalt .

Despre acest paradox  al existenței ne vorbește unul dintre cei mai titrați dramaturgi francezi, Florian Zeller, în piesa Tatăl, montată de Cristian Juncu, la Teatrul Bulandra. De altfel, Florian Zeller, este preocupat de maladiile spirituale care devastează umanitatea, privite din unghiul cel  mai intim și profund, cel al legăturilor de familie – celelalte două piese ale lui pe această temă sunt Mama și Fiul – , care sunt matca, pattern-ul nostru.

Iar, Florian Zeller alege să vorbească despre acest subiect cu umor, cu delicatețe, tocmai ca mesajul să devină și mai puternic.

Însă, dincolo de actualitatea tematicii, de talentul lui Zeller, regizorul a avut inspirația să-l propună pentru acest rol pe cel care se confundă cu destinul strălucitor al Teatrului Bulandra, actorul Victor Rebengiuc.

Practic, fiecare milimetru al scenei, de la podea, la decoruri, de la reflectoare, la costume, până la text și colegii lui, este impregnat de prezența lui Victor Rebengiuc. Publicul absoarbe cu mare încântare cuvintele, mișcările, tăcerile, zâmbetele și surâsurile lui Victor Rebengiuc.

Ce poți spune nou, altfel, despre Actorul Total care este Victor Rebengiuc? Prin personajul  Andre, vulnerabil, lovit la vârsta a treia de demență, bulversând toate relațiile familiale și, mai ales relația cu fiica lui, Anne, interpretată de Ana Ioana Macaria, cu sensibilitate și inteligență scenică,  Victor Rebengiuc reușește de fiecare dată, să transforme o replică gravă, care ne-ar fi aruncat în deznădejde și câteva lacrimi într-una plină de umor. Un umor salvator, terapeutic. Plângem, da, ne emoționăm, da, dar, concomitent,  râdem, ne scuturăm de toate tristețile și fricile pe care le produce posibila amenințare a acestei boli, care ne poate pândi pe fiecare dintre noi sau familiile noastre.

Carmencita Brojboiu se mulează foarte bine peste avalanșa de emoții pe are le stârnește spectacolul și creează un decor dinamic, un fel de roller coaster, în care suntem invitați să ne urcăm și noi, ca spectatori.

Pentru fiecare spectator – fie cel care i-a urmărit cariera îndeaproape, de la primele roluri, fie, pentru cel foarte tânăr care îl vede acum prima dată- întâlnirea prilejuită de piesa lui Zeller cu Marele Artist Victor Rebengiuc, va fi una de neuitat.

Fotografiile sunt semnate de Cosmin Ardeleanu