Ce înțelegem din această lume? Sau mai exact, reușim, acum când avem la dispoziție miliarde și miliarde de informații, facilități tehnologice fără număr, să înțelegem ceva?
Ce este normalitatea? Ce este nebunia? Unde începe normalitatea, cum arată, e doar rutina vieții, e doar adaptarea, conformismul, recunoașterea cu ușurință a individului standard, posibilitatea de a-l cataloga, de a-l pune comod în definiții? Si unde să situăm nebunia? De ce mereu într-un ungher, cât mai departe de ochii societății, un corp străin de care ne e rușine? Ce facem când constatăm cât de subțire e granița dintre ceea ce numim normalitate și ceea ce numim nebunie? Ba mai mult, când granița devine invizibilă și glisarea dintr-o parte în alta e alarmantă, ne bulversează complet! Intrăm în panică. Dar, răsuflăm repede, ușurați. De ce există psihiatrii, ca să ne scape de ei, de aceste ciudățenii inexplicabile, care ne strică echilibrul interior, liniștea, ordinea și minunata noastră superficialitate, care ne scapă de aceste accidente ale naturii umane.
Dar, dacă nebunia, cum o numim simplist, intră chiar la noi în casă? Dar, dacă nebunia e un răspuns la imposibilitatea de a trăi într-o lume din ce în ce mai crudă, mai nemiloasă, surdă, oarbă și mută la ororile care se petrec zi de zi? E o inadaptare, o disperare în fața Răului, a Falsității, a Ipocriziei, a Minciunii, a Autoritarismului?
Întrebări, îndoieli, frământări pe care și le-a pus în anii 70 și dramaturgul Peter Shaffer , în celebra sa piesă Equus, piatră de încercare pentru mulți regizori.
Prima mea experiență definitorie cu această piesă a fost pe la mijlocul anilor nouăzeci, când la Festivalul Teatrelor Academiilor de Teatru de la Târgu-Mureș, un proiect cultural de anvergură intelectuală, gândit și creat de Vlad Rădescu, am văzut Equus, în regia lui Alexandru Darie (regretatul Ducu, unul dintre cei mai însemnați făuritori de spectacole de la noi), cu studenții de la Universitatea de Teatru din Frankfurt. Un text profund, care te invita la reflecție, o montare memorabilă.
Așa că atunci când am descoperit în repertoriul Teatrului Stela Popescu, acest titlu și mai ales că el a fost regândit de o echipă artistică redutabilă, regizorul Victor Ioan Frunză și scenografa Adriana Grand, am avut tot atâtea motive de bucurie teatrală.
Forța și inventivitatea regizorală a lui Victor Ioan Frunză, imaginația și sensibilitatea estetică a Adrianei Grand au pus în valoare întrebările ridicate de această piesă a lui Schaffer, care în 1973 a primit mult râvnitul Premiu Tony. Ca și în anii 70, în anii 2000 ai unui nou secol, interogațiile lui Schaffer sunt la fel de neliniștitoare. Este aruncată în aer educația rigidă primită de la părinți, lipsa comunicării între părinți și copii, fanatismul religios, lipsa de comunicare dintre părinți, în general, absența dialogului în societate. La încrucișarea prejudecăților, a frustrărilor, a ideilor doctrinare religioase, se află sufletul fragil al adolescentului Alan Strang, interpretat excepțional – un alt adjectiv ar fi sărac – de tânărul actor Tudor Cucu Dumitrescu. De altfel, pentru acest rol, el a fost nominalizat în această vară, la Premiul Uniter pentru cel mai bun rol masculin. Emoție, incandescență, revoltă, supunere și din nou revoltă, împotriva unei societăți total nepregătită pentru rolul de părinte. A propriei familii care nu înțelege nimic din frământările unui adolescent. Pentru familie ca și pentru societate, obișnuită cu etichetarea, Alan e nebun. El nu se conformează regulilor scolii, ale părinților, ale bisericii… Psihiatrul Martin Dysart, interpretat de unul dintre cei mai talentați actori descoperit în urmă cu mai bine de zece ani de către Victor Ioan Frunză, George Costin, este singurul care încearcă să-l înțeleagă, încearcă să se apropie de sufletul aflat în clocot al lui Alan. Pasiunea -obsesie pe care o are pentru cai -nu este decât o metaforă țesută de Alan, pentru a se proteja de ostilitatea unei lumi cu care nu se identifică.
Toți îl avem în noi pe Alan, dar, cei mai mulți l-am ascuns adânc în straturile subconștientului și încercăm să-l dăm uitării sau mai rău, îl negăm, îl disprețuim.
Adriana Grand a înțeles foarte bine profunzimile textului și ales să exprime extrem de plastic disperarea lui Alan prin nuanțe de alb și negru. Doar caii și sufletul lui Alan au culoarea văpăii.
Indiscutabil, Equus, în viziunea lui Victor Ioan Frunză și a Adrianei Grand, este una dintre cele mai puternice creații ale stagiunii teatrale 2021-2022.
9