Ultimul Paracliser al lumii  și tristețea nemăsurată a lui Dumnezeu

 

Emoțiile încă sunt atât de clocotitoare, deși au trecut mai bine de trei săptămâni de când am văzut/simțit/mirosit/ minunea numită Paracliserul, scrisă de unul dintre cei mai mari creatori din lume, fără pic de exagerare, poetul, dramaturgul, eseistul, Marin Sorescu, încât mi-a fost greu să mă așez la masa de scris.

Bucuria de trăi ca spectator și observator atent al fenomenului cultural românesc, întâlnirea cu perfecțiunea, nu se poate compara decât cu descoperirea Iubirii.

Poate că îl uitasem  pe cel care a intuit în Cuvânt mii și mii de nuanțe, cel care a șlefuit printre multe ziceri și pe aceasta (ascultați muzica frazei, adânca ei filosofie), în timp ce eu aprind lumânările aici pe Pământ, poate, pe alte planete, sunt Dumnezeu. Sau doar se afla într-un sertar al memoriei mele. Doamne ce miere curge prin capilarele vorbelor sale, frumusețe, melancolie, umor filosofic, metafizic, să nu mi se termine speranța înaintea aripilor, cum glăsuia Paracliserul din piesa sa omonimă. Gust, degust boabele de soare ale încheieturilor frazelor și mă învălui în mireasma Cuvântului Sorescian. Mai întâi a fost Iona, apoi, Paracliserul și Matca, toate scrise în anii comunismului (în total, 12 piese de teatru), fiecare, în felul ei, o incantație a Înțeleptului Pământului  (adică, Scriitorul hărăzit Marin Sorescu) către Ceruri, pentru Mântuirea și Binecuvântarea  noastră, ca oameni, plini de vicii, micimi, răutăți, găunoase imperfecțiuni și viduri existențiale.

La un moment dat exista în societatea românească o dezbatere asupra incapacității culturii noastre de a da mari filosofi, cu excepțiile pe care le cunoaștem cu toții. Acum după ce am sorbit fiecare cuvânt al Paracliserului sorescian (și aducându-mi aminte de lecturile din studenție cu Iona și Matca), îmi dau seama ce filosof am avut printre noi,  fără să-l prețuim în uluitoarea lui complexitate.

Iată că Teatrul Dramaturgilor Români din București, s-a gândit în această stagiune să-l recupereze pe Marin Sorescu și să-l aducă aproape de inima și mintea publicului din secolul XXI.

Cel care s-a apropiat de piesa soresciană e regizorul Marcel Țop – pe care l-am urmărit încă de când a absolvit UNATC-ul și mi-am zis de atunci în sinea mea, sigur nu se va pierde și va reuși să construiască  un discurs teatral coerent – , iar reîntâlnirea cu el, mi-a prilejuit un moment de fericire. Marcel Țop mi-a mărturisit că înainte de a se gândi să dea la teatru, a sosit de la Baia Mare, să-și încerce norocul la Filosofie, căci în desaga lui culturală de tânăr se aflau trei cărți-călăuze pentru suflet, Iona, Paracliserul și Matca. Așa că ideea de a monta acest text înmuiat în aripi de înger o purta de multă vreme înlăuntrul ființei sale. S-a înconjurat de artiști care au rezonat cu el, scenografa Anca Cernea, care doar din câteva piese de decor, un scaun țărănesc pe care pare să fi stat Brâncuși, un covor oltenesc, câteva lumânări și un șirag de pietre prin care trec imaginar izvoarele munților noștri a modelat universul sorescian și, Sebastian Gherman, care a gândit atât de frumos spațiul multimedia.

L-am lăsat intenționat la urmă pe actorul care dă glas, înfățișare și-l remodelează din substanța atât de delicată a Emoției, a Iubirii, a Disperării, a Deznădejdii, a Visării, a Poeziei, pe cel care este Paracliserul unei Catedrale Uitate, Claudiu Bleonț.

Și odată cu fiecare gest, cu fiecare expresie a lui Claudiu Bleonț, momentul de fericire a explodat pur și simplu, în zeci și zeci de scântei de lumină. Era Acel Claudiu Bleonț, pe care l-am descoperit prima oară pe scena Naționalului bucureștean, în 1988, în spectacolul Torquato Tasso, de Goethe (regia, Anca Ovanez Doroșenco).

Numai Claudiu Bleonț putea să ardă până la capăt, fără să se cruțe o clipă, plonjând în golul omenesc din prea înaltul Cerului, fără nicio plasă de siguranță, rostind aproape cântat poemul dramaturgic și filosofic al Paracliserului.

Acum, când întreaga lume e într-o dezordine sufletească fără precedent, avem șansa utopică, de a intra într-o sală de spectacol, cea de la Teatrul Dramaturgilor Români, și de a respira pentru câteva clipe fericirea de A FI, lângă Marin Sorescu și Claudiu Bleonț. Acolo, pe scaunul brâncușian, așezat pe acoperișul lui Dumnezeu de către regizorul Marcel Țop.     

 

Claudiu Bleonț surprins de fotografa Anastasia Atanasoka, în plină dăruire soresciană

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.