Când zorile Cabaretului apun, începe domnia Întunericului

Te îndrepți către teatru, ușor ca un fulg, în pași de dans, uitând pentru o clipă de tot ce te înconjoară. Pentru mine, acest rendez-vous emoțional e în sine un act de bucurie.

Ajung la premiera Odeonului, Cabaret, puțin sceptică. Mă gândesc pentru o fracțiune de secundă, ce ar putea aduce nou Răzvan Mazilu, la un spectacol cult, jucat de zeci de ori pe Broadway, ca să nu mai introducem în discuție strălucitul film al lui Bob Fosse, cu Liza Minnelli!

Șterg imediat aceste gânduri parazite și revin la stația de grație, aceea a spectatorului candid, cu mintea și sufletul deschise. Intru imediat în atmosfera spectacolului și pentru două ore mă las în mâinile actorilor, cânt, dansez, reflectez, trăiesc.

Cabaretul lui Răzvan Mazilu – regizor, coregraf, designer de costume – are nerv, e puternic, fermecător, tragic și vesel deopotrivă, strălucitor, fără opulență, iar, în frenezia muzicii, a ritmului vijelios, nu se pierde o clipă mesajul dur și crud al a istoriei Berlinului anilor 30, încă departe de Fiara ce avea să se dezlănțuie asupra umanității.

Și meritoriu e faptul că Răzvan Mazilu nu a căzut în nicio capcană pe care acest gen teatral și renumele pe care-l avea Cabaretul – originar, o carte de nuvele a scriitorului irlandez Christopher Isherwood, The Berlin Stories, scrisă în 1939, publicată în 1945, transformată în anii postbelici, în piesa I am a Camera, și metamorfozată de către producătorul american Harold Prince în musical – ți-o întinde, când încerci orice nouă abordare.

Plecând de la libretul lui Joe Masteroff, pe muzica lui John Kinder și versurile lui Fred Ebb, el a avut inteligența  să-și ia în echipă pe teatrologul Carmen Stanciu (care a tradus textul), pe actorul și cantautorul Alex Ștefănescu (traducătorul cântecelor), pe Maria Alexievici (pregătirea și direcția muzicală, pe care o regăsiți și în rolul Franchie), pe balerina Monica Petrică (asistentă de coregrafie), pe scenografa Sabina Spatariu, pe light designerii Costi Baciu, Ștefan Ioșca și pe Ioana Roman (concept make up), ca împreună să construiască cu eleganță, rafinament edificiul cabaretului. Un rol esențial, desigur, îl are orchestra live, care se mulează perfect pe musical (Mihai Murariu și Andreea Archip, pian, Robert Mangheti, tobe, Florin Nicolau, bas, Alex Avramovici, clarinet, Robert Preduț, saxofon, Alexandru Moraru, trombon, Silviu Groază, trompetă).

Iar, crème de la crème, este indiscutabil, distribuția. Răzvan Mazilu, ne deschide cortina flamboiantă a Kit Kat-ului, un cabaret în cabaret, unde maestrul de ceremonii, este un Mephisto care se joacă periculos cu Dumnezeu și unde tot ce este interzis e posibil. Sexualitate, erotism, voluptate, decadență, orgii ale simțurilor, vertijul și nebunia pe care ți-o dau adrenalina în exces, vin ca un tăvălug peste tine. Te amețesc, te ridică de pe scaun, și devii la rândul tău, performer, alături de senzaționalii actori, care fiecare, în rol principal sau rol secundar – e un fel de a spune, căci fiecare, are un moment esențial și de neuitat – trăiesc la maximum actul artistic.

Mihai Smarandache în rolul Maestrului de Ceremonii, nu a fost neapărat o descoperire – mă așteptam să fie foarte bun, căci nu-mi aduc aminte vreun rol al lui de pe scena Odeonului, jucat la o temperatură mai joasă – dar, m-au surprins din nou modurile ludice în care se reinventează în permanență. Versatil, alunecos ca un șarpe, tenebros, cinic, fără scrupule, orchestrează ca un mare dirijor, bâlciul simțurilor.

Dar descoperirile care m-au marcat și încântat sunt cele ale unor foarte tineri actori care s-au alăturat nu de multă vreme, trupei de excepție a Odeonului.

Ioana Mărcoiu, în rolul vedetei cabaretului Kit Kat, Sally Bowels, este o revelație. Fragilă, minionă, androgină, ascunde în ea o forță interpretativă vulcanică (în egală măsură, voce, mișcare coregrafică, interpretare, nu degeaba a luat Premiul pentru cea mai bună actriță, la Gala Absolvenților), inteligență emoțională, reușind o simbioză desăvârșită între trup, minte și suflet. Un rol care desigur o va defini și o va obliga în același timp, la standarde interpretative foarte înalte.

Dar, revelațiile nu se opresc aici. Silvian Vîlcu în rolul scriitorului îndrăgostit nebunește de Sally, Clifford Bradshaw, are o charismă și o inocență cu totul speciale. La fel și Eduard Trifa (prima revelație cu Eduard Trifa am avut-o, când am vizionat filmul lui Vlad Păunescu, Scara, unde are rolul principal, pe cel al actorului Dragoș Pâslaru și, e copleșitor), în rolul lui Ernst Ludwig, întruchiparea unui chip al Răului, îndoctrinat de ideologia nazistă  (înrolat în armata nazistă) a fost o descoperire foarte plăcută, iar, de acum încolo, vom avea prilejul să-l vedem pe scena teatrului condus de doamna Dorina Lazăr, fiind unul dintre proaspeții angajați ai trupei.

Desigur, Antoaneta Zaharia în Fraulein Kost este memorabilă, dar, nu și-a depășit limitele, căci în fiecare spectacol unde se află în distribuție, ai deja o garanție a calității acelei montări.

Câteva cuvinte înmuiate în pana sensibilității despre Ionel Mihăilescu, în rolul negustorului evreu, Herr Schutlz și, despre Gabriela Popescu, în rolul Fraulein Schneider, o văduvă, care trăiește din închirierea unor locuințe mai mult sau mai puțin sordide și care se îndrăgostește de Herr Schultz.

Mă întreb – întrebare retorică – cum de până acum acest actor minunat, Ionel Mihăilescu, nu a luat niciun Premiu Uniter de interpretare, care joacă cu atâta bucurie și incandescență profesionale orice rol încredințat. În Herr Schultz, candoarea, inocența, bunătatea sufletească întruchipate, într-o lume a Răului Absolut, în Berlinul anilor 30, care pregătea venirea lui Adolf Hitler la putere, este uimitor. Recunosc, în ultima vreme, l-am zărit de mai mule ori, pe stradă, în apropierea teatrului, îmi venea să-l strâng în brațe, dar, acum am prilejul s-o fac prin intermediul acestei cronici.

Partenera lui, Gabriela Popescu, bine cunoscută publicului  de la Teatrul de Comedie, are o prezență scenică deosebită., în Fraulein Schneider. Eram ușor derutată, cum de Gabriela Popescu, actriță consacrată, era singura din distribuția aleasă de Răzvan Mazilu, care nu făcea parte din trupa de la Odeon. Am citit în pliantul spectacolului (întocmit cu pricepere de Tama Sușoi), că musicalul Cabaret este dedicat actriței Oana Ștefănescu. Și, ulterior, am aflat că rolul Fraulein  Schneider, a fost încredințat inițial Oanei Ștefănescu, răpusă de o boală necruțătoare chiar în timpul repetițiilor. Îmi închipui ce presiune uriașă a existat și există pe umerii ei, din clipa când a acceptat s-o înlocuiască pe Oana Ștefănescu, existând în spate această tragică moarte.

Și nu am cum să nu amintesc trupa de la Kit Kat Club, Meda Victor, Maria Alexievici, Cristina Danu, Anca Florescu, Vlad Bîrzanu, Cezar Antal, Marian Lepădatu, precum și pe Relu Poalelungi în aparițiile din rolurile Marinarul și Nazistul. Actrițele și actorii din trupa cabaretului, sunt organic legați de muzică, mișcare, ritm, fiecare, găsind o cale proprie de a-și contura personajul.

Nu degeaba se spune că genul musicalului este unul dintre cele mai dificile, pentru că dincolo de investiția materială care trebuie să fie una substanțială, ai nevoie să găsești actorii care să aibă o pregătire completă și complexă. Iar, după cum bine se știe, noi nu avem tradiția musicalului și nici o pregătire anume în facultatea de teatru.

Dar, Răzvan Mazilu, care a mai abordat acest gen cu succes și în alte dăți, reușește o performanță. Cabaretul lui și al trupei Odeonului nu avem de ce să-l comparăm cu nici o altă montare, pentru că în sine este un reper al musicalului românesc.

Nebunie, dezlănțuirea simțurilor, o lume aparent promiscuă, perversă, deșartă, într-un Berlin plin de glamour, un Paris avant la lèttre pentru întreaga cultură europeană, ascunsă într-un cabaret, chintesență a istoriei micro și macro a umanității. Cabaretul, ascunde în fapt, neliniștea, teama, disperarea, chiar în miezul aparentei de glorie, strălucire, o viață fără griji, fără repere morale, etice. Chiar în acest miez, se află și miezul Răului Absolut. De fiecare dată, când Europa sau Americile dansează, fuge orbește după plăceri, aruncă peste bord toate valorile fundamentale ale umanității, Răul se înstăpânește în ființa umanității, în fibra ei. Să nu uităm – și asta ne spune și Cabaretul lui Răzvan – că suntem mereu urmăriți chiar în cele mai fericite secvențe ale istoriei noastre – de Răul Absolut, de Crimă, de Ură, de Dezumanizare, de Absurd,  de  Monstruozitate. Scena finală, cu actorii Clubului Kit Kat, cu trupurile goale, schimonosiți de durere, sfâșiate în malaxorul celei mai negre pagini din istoria modernă a Europei, este tulburătoare.

În fond, cabaretul ca gen teatral, este o metaforă pentru condiția umană. Cabaretul există atâta timp cât exisă teatrul, actorii, spectatorii.

Când zorii Cabaretului vor apune, va începe domnia Întunericului .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.