Tocmai mi-am cumpărat o gardenie. Se întâmpla chiar între valul 1 și valul 2 al pandemiei – acum totul se raportează la această nouă epocă –  și am zâmbit ,în răspăr cu demența de afară.  Coincidență sau nu, gardenia a intrat în casa mea, chiar înaintea spectacolului  de la Teatrul Odeon, cu același nume, a autoarei poloneze, Elżbieta Chowaniec, despre ca nu știam nimic (ulterior, am aflat că Gardenia este debutul ei în dramaturgie, în 2007, fiind  o voce a tinerei generații. Spectacolul  este produs în cadrul proiectului european  Fabulamundi Playwriting   ajuns la a treia ediție, co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene 2017-2020).

Așa că m-am dus la teatru cu mirosul suav și extrem de feminin al gardeniei, ducând cu mine și în mine insuportabila ușurătate a ființei umane. Pe măsură ce Gardenia, gândită cromatic, muzical, scenografic în galben și negru –  decorul semnat de Constantin Ciubotariu, iar, costumele, de Andrada Chiriac –  suavitatea și starea de plutire în care mă aflam au început, încet, încet, să se estompeze. Am devenit tot mai atentă la poveștile celor patru femei de 33 de ani, din patru generații ale aceleiași familii, din tot atâtea secvențe ale Timpului, trecând prin vremea dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, prin timpul ororii ocupației germane, prin perioada comunistă și acum, în zilele noastre, ale democrației (!).

Iubirile, trădările, dezamăgirile, boala, moartea și mai ales, coșmarul de a te trezi peste noapte în cel mai violent, sumbru, absurd scenariu al istoriei, cel de-al Doilea Război Mondial, care a sfâșiat, a distrus milioane și milioane de vieți. A sfâșiat, a distrus însuși Sensul Vieții. O Polonie, prinsă în cleștele foarte ascuțit, șiruind de sânge, al absurdului, cucerită pe de o parte de Rusia, pe de altă parte, de Germania, care și acum, la început de secol XXI, duce după ea povara transgenerațională a Vinei. Vina de  a fi fost complice, vina de a fi fost spectator, de cele mai multe ori, vina de a fi fost evreu polonez, polonez, în cel mai criminal interval al umanității.

Sincronizarea dintre istorisirile emoționante alte celor patru tinere femei, spațiul geometric, rece, minimalist, întrupat în galbenul stelei lui David, purtată ca un stigmat de către evreii polonezi și negrul Întunericului al Doliului fără sfârșit, este conceptul talentatului regizor Zoltán Balázs, care ne spune că nu mai putem fi doar privitori în propriile noastre existențe, în cele ale celorlalți, urmărind pasiv Marea sau Mica Istorie. La un moment dat, cuvântul rostit nu mai e suficient și atunci Zoltan introduce inserturi din  arii de operă , pentru a da și mai multă forță poveștilor create de , Elżbieta Chowaniec.

De obicei, ne așezăm confortabil în propriile rutine, nu vrem să schimbăm nimic, nu vedem și nu auzim ce se întâmplă dincolo de propriul gard. În cel mai bun caz, comentăm, bârfim, ne văităm și uităm, uităm…

Și Răul Absolut se repetă la nesfârșit, la nesfârșit Altfel și la nesfârșit ne ia prin surprindere.

Impasibil, pur, desăvârșit rămâne mirosul suav și extrem de feminin al florii de gardenie.

Cele patru femei – interpretate cu o atentă înțelegere a textului, cu sensibilitate și inteligență emoțională, de către actrițele Antoaneta Zaharia, Paula Niculiță, Simona Popescu și Mădălina Ciotea , au fiecare în miezul sufletului această floare rară, care nu e doar o metaforă a unei umanități pierdute. E chiar simbolul speranței, că într-o bună zi, în ciuda surzeniei, orbirii, muțeniei, indiferenței, lipsei acute de miros, gust și tandrețe a  rasei umane, vom ști să aducem fiecare dintre noi, în glastra din fereastră, o Gardenie.

Să avem curajul de a fi prezenți în propriul nostru destin, al celorlalți, al Planetei de Acasă.