În fiecare an trăiesc bucuria de Hanuka, Bucuria luminii, ca și cum aș fi descoperit-o asemenea unui copil, mereu pentru întâia oară cu mirare și inocență. De altfel, Hanuka a intrat în viața mea de adult abia în urmă cu cinci sau șase ani, când am început să călătoresc în trecutul meu, mai vast decât un continent sau ocean. Habar nu aveam când m-am hotărât să fac aceste săpături arheologice la rădăcina copacului vieții mele, câte alte zeci și zeci de rădăcini au să iasă la iveală.

Îmi frec mâinile de neastâmpăr, intru într-o stare de grație, îi iau de mână pe toți Dragii mei, sfidând toate legile gravitației și pe domnul Einstein, fugim mai repede decât viteza luminii, înspre Templu, ocupăm vreo trei rânduri sau mai multe și începe Minunea de a fi Împreună, de a fi toți Bucurie în Sine, luminați și iluminați de lumânările hanuchiei.

Ne strângem seară de seară, timp de opt zile, aprindem câte o lumânare, iar, în ultima zi, ferestrele noastre sunt inundate de lumina celor opt lumânări și a  celei de-a noua, șamaș (lumânarea suplimentară  cu care le aprindem pe celelalte). Copiii și copiii din noi zburdă de fericire și nimic și nimeni nu ne poate lua această minune.

Dar, e doar o utopie, ceea ce ar fi putut fi o scenă frumoasă, senină, cât se poate de normală și emoționantă. Realitatea? Cine mai are timp de ea și pe cine mai interesează?

În fond, când totul e de vânzare, când există doar o singură conjugare a verbului a trăi, la timpul fast, ultra fast, cine se mai împiedică de nostalgiile trecutului! Istoria, memoria, respectul, nu merg deloc cu fast și ultra fast. Sunt lentoare, încremenirea lui carpe diem, ba poate chiar o boală a sinelui care nu se poate desprinde de cordonul ombilical al generațiilor care l-au adus aici, acum, în acest prezent.  De altfel, mi se tot repetă, că nu-i a bună că mă tot întorc cu privirea dinspre Acum, Aici, Acolo, în depărtarea vremurilor.

Nu-mi pasă câtuși de puțin de gura lumii. Alerg, alerg, mai repede, din ce în ce mai repede înapoi. Îi iau de mână pe bunicii mei paterni, Brüder Coloman, Brüder Rozalia, pe tatăl meu, Brüder Herman Armin, pe fratele lui, Brüder Laszlo, pe sora lor, Brüder Illona, pe soția lui Laszlo, Ecaterina și pe băiețelul lor abia născut, Daniel, pe Kalman și Marci, micuții Illonei, o sumedenie de unchi, mătuși, nepoți, veri, verișoare și năvălim veseli, în sinagogă, unde ne așteaptă Rabinul și delicioasele gogoși umplute cu gem și pudrate cu zahăr, sufganyot.

Știu că e pură ficțiune, și că toate întâmplările simple, domestice, care s-ar fi putut petrece sunt doar în mintea și sufletul meu. Istoria absurdă, a năvălit ea peste ei – în locul imaginii idilice în care descriam cum năvăleam noi în sinagogă- , i-a spulberat de pe suprafața pământului, într-o noapte, și nici măcar cenușa trupurilor lor, nu știu unde se află, la Auschwitz, pe drumul înspre Auschwitz, în trenurile de vite unde au fost siliți să suie sau în ghetoul din apropierea Șimleului Silvaniei, la Cehei, în nordul Transilvaniei.

Eu mă încăpățânez, an de an, să le iau cenușa care nu mai e niciunde, s-o modelez, să-i dau viață și să reinstaurez normalitatea într-o lume, care lume?, ce și-a pierdut orice urmă a urmei unei echilibru. Măsură pentru măsură, va rămâne doar o piesă de Shakespeare.

Ieri, la apusul soarelui, am dansat cu toti Dragii mei, în Templul Coral, alături de Rabin și am rostit binecuvântarea Șeehianu.

Binecuvântat ești Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Regele Universului, care ne-ai sfințit prin poruncile Tale și ne-ai poruncit să aprindem lumânarea de Hanuka. Binecuvântat ești Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Rege Universului, care ai înfăptuit miracole pentru strămoșii .

Și mai apoi, după ce am aprins prima lumânare am cântat imnul Maoz Țur Ieșuati . Aceste lumânări le aprindem pentru miracolele, minunile, izbăvirile și luptele pe care Le-ai făcut pentru strămoșii noștri în acele zile pe vremea aceasta prin preoții Tăi cei sfinți. În timpul acestor opt zile de Hanuka, luminile acestea sunt sacre și nu ne e permis să ne  folosim de ele în scopuri profane ci să ne uităm la ele pentru a-Ți mulțumi și a slăvi Numele Tău pentru miracolele Tale, minunile și salvările. (Versurile sunt reproduse din Cartea Vieții Omului, apărută la Editura Hasefer, carte întocmită de Rabinul Șef Menachem Hacohen și Baruch Tercatin).

Cântăm, dansăm, umplem cu vocile și bucuria noastră tot Templul. Nici n-am apucat bine să rostim ultimul vers, că deja mirosul sufganyiotului ne gâdilă simțurile.

Aseară, când am părăsit Templul, pluteam și zâmbeam larg, deși nimeni nu-mi răspundea în vreun fel – uite-o și pe asta, a găsit-o fericirea!- , îndreptându-mă cu metroul înspre casă. Mă pipăiam să văd dacă sunt reală, mâinile erau fierbinți de la sufganyiot. Același exercițiu l-am încercat și cu Dragii mei, dar…

Nu contează. Îmi prelungesc starea de ficțiune până la prima problemă tehnică a metroului, care frânează brusc și intru abrupt în minunata lume nouă, plină de gogoși pe care le înghițim zi de zi în cantități industriale.

Eu continui să nu mă dezvrăjesc, în ciuda omniprezentei realități/irealități și virusată pe deasupra!