Am mereu această imagine – merg cu trenul pe un drum nesfârșit. Către o direcție incertă, fără bilet de întoarcere, confuză. În jurul meu, oamenii sunt binedispuși sau par, șuvoiul de vorbe e nesfârșit, nu se opresc o clipă. Aflu tot felul de chestii mărunte, mărunțite despre ce, cine și cum și de ce, între ofuri și uffuri. Nu le vad decât gurile care se tot lățesc și sarabanda de cuvinte mă plesnește direct în moalele capului. Mi se măresc ochii, ba uneori, chiar se umezesc, mă tot foiesc în căutarea tăcerii absolute și mă tot micșorez ca să nu mai fiu zărită și nici plesnită de cuvintele lor, dar îmi fac griji de pomană, nici că mă observă!
Și mă gândeam speriată, că mie oare mi se va întâmpla vreodată să am ce spune, chiar și mărunte/mărunțite despre ceea ce se numește povești de viață.
Și iată-mă din nou în tren, peste ani, ce-i drept, mai degrabă în autobuz și metrou, inundată de poveștile mele și ale celorlalți, pe punctul de a mă îneca, fără colac de salvare. O Șeherezadă pe stil nou, emancipată, cu sultanul aruncat în lada feminismului, perorând neîncetat, dând din mâini și picioare, aruncându-se în vârtejul realității imediate, mediate și îndepărtate, cu 1001 una de povești și încă și mai multe, în cușca leilor, aici, în jungla Aproapelui.
E timpul să înceapă Spectacolul! Obligatoriu fără mască și alte măști! Cu posibilitatea de a trage semnalul de alarmă, după o minuțioasă dezinfectare!