Doamne, cât mi-a fost de dor de teatru. Isteria covidă care a lovit întreaga planetă, cu accente specifice pe la noi, de culoare gri dementă, m-a făcut să tânjesc chiar și după spectacole mediocre, submediocre, doar să simt scena, răsuflarea actorilor… Bine, nu-i prea greu să nu găsești spectacole mediocre/submediocre în peisajul autohton, dar, să nu fim malițioși! Ca să nu mai pun la socoteală ce a fost în viața actorilor, un coșmar!

În rubrica de și despre teatru, o să mă bucur sau dezbucur de doamna/domnișoara Thalia, fără vreo urmă de distrugător de profesie și rebel fără cauză. De altfel, nicio rubrică nu a fost gândită decât în ideea construcției, nu a demolării!

Cel mai ușor e să demolezi cu sau mai ales, fără argumente. Așa ne facem vizibili, vocali, interesanți, altfel! Valabil pentru societatea noastră și nu numai, dar cu precădere, valabil pentru minunata noastră lume a criticimii, mai la obiect, ar fi, să zici a criticăreselor (rimează cu cârciumăresele, florile, dar nicio asemănare!).

O să încerc – ceea ce e aproape imposibil, căci imediat, cineva îți va sări la beregată, că urmărești ceva, că te-a pus cineva…, variațiuni pe aceeași temă- să nu fiu partizană, din gașca de dreapta, din gașca de stânga și alte direcții.. , să fiu pur și simplu obiectivă, situată și de-o parte și de alta a scenei. Ca spectator și concomitent ca persoana/persona care a cunoscut, a fost curioasă, să vadă aproape de fiecare dată cum se naște premiera, cu transpirație, emoții, greșeli, îndoieli, și mai ales cu o grămadă de birocrație, bani care mai mereu nu se găsesc, dar se regăsesc pe unde nici nu te aștepți…