Când e vorba de film, mon amour, am mereu în minte replica unui personaj din filmul lui Fatih Akin ,Solino, care copil fiind, emigrat din Turcia în Germania, este fascinat de zeitatea, numită Regizor. Și îl întreabă pe regizor, cu vocea tremurândă, dacă există ceva mai înălțător decât Arta.

Eu am rămas copilul din filmul lui Akin, Gigi, și cu acești ochi privesc pelicula de celuloid. Slavă Domnului, că în lumea fraților Lumière, criticimea, și ea cu precădere feminină – să mai zică cineva că femeile nu sunt la putere! (nu știu cum suportă sărmanii bărbați critici această situație, de-a dreptul discriminatorie!) – nu e câtă frunză câtă iarbă, ceea ce cu siguranță nu o împiedică să fie la fel de bătăioasă!, cu mari sfâșieri pentru deținerea puterii!
Și nu mă împiedic prea des în mediocrități și submediocrități, nu că n-ar fi!, deci pot să-mi mențin mai ușor gândirea pozitivă, așa cum ne recomandă psihologii pretutindenari!

Am văzut în această vară și început de toamnă atâtea filme care m-au încântat, încât abia aștept să le împărtășesc cu voi!

Există desigur, un domeniu minat, noli me tangere, filmul românesc, despre care ghidurile, protocoalele interne spun/recomandă/obligă să scrii mai delicat, mai puțin contondent, coroziv și alte adjective. Cu înțelegere, clemență, mai ales despre anumiți autori români! Iar,despre noul val, nu cel de-al patrulea al COVIDULUI, ci al nostru autohton, cu înflăcărare patriotică …!

Uf, nimic din toate acestea nu veți găsi/regăsi în comentariile din Lampa lui Aladin și frații Lumière.