Revelația Costinela Ungureanu și Elidele care ne bântuie

Super tehnologiile avansează într-un ritm galopant. Mai repede, mai departe, cât mai departe de Calea Lactee, în încercarea disperată de a înțelege Neînțelesul. Și fiind atât de ocupați cu această fugă, omitem esențialul: ființa umană, spiritualitatea ei, misterul ei. Iar, în această imensă degringoladă, fractura dintre învelișul exterior al științei și profunzimea trestiei gânditoare, ce devine tot mai vulnerabilă, se adâncește din ce în ce  mai mult. În doar câteva secunde, pe scara istoriei, prăpastia va deveni un hău fără sfârșit, un vortex, care amenință să înghită totul.

Marii gânditori ai omenirii, au reușit să semnaleze această criză fără precedent. Printre ei, s-a numărat și omul fiordurilor, norvegianul de geniu, Henrik Ibsen. Întreaga sa operă, întâmplată în secolul XIX, a deschis larg ușile modernității în dramaturgie și nu numai, cultura europeană purtând puternic amprenta acestui insular, o personalitate conflictuală, sfâșiată de demonii creației, dar și de proprii să demoni. Nu degeaba, ultimul său cuvânt, pe patul de moarte a fost un sec: dimpotrivă! Fiecare text al său pare la prima vedere auster, colțos, simți și parcă auzi șuierul aspru al vântului nordic. Numai că odată ce înaintezi în opera sa inovatoare și vizionară, descoperi cu surprindere, mii și mii de fire nevăzute ale complexității ființei umane, a relațiilor dintr-un cuplu, alcătuire deopotrivă de iubire, furie, ură, trădare, lașitate, nostalgie, dor, melancolie, crimă și insuportabila tânjire după altundeva, altceva, altfel, după orizonturi și lumi imaginare. Unul dintre cei mai mizantropi bărbați, în viața de zi cu zi, s-a apropiat cu atâta delicatețe, empatie, tandrețe asupra enigmei  eternului feminin.

Probabil, piesa Femeia Mării, scrisă în ultimii ai vieții, în 1888, este una dintre cele mai frumoase perle ale coroanei sale dramaturgice. Poetică, muzicală, cu un ritm interior ca al valurilor oceanului nemărginit, cu acest personaj feminin fascinant, Elida. Am recitit-o (și așa am perceput-o acum) după ce am văzut premiera de la Naționalul craiovean, în regia copilului teribil sau mai exact al fostului copil teribil al regiei din Ucraina și din întreaga Europă și nu numai, Andriy Zholdak.

Elida, magnetică, fermecătoare și respingătoare, fragilă și puternică, în același timp, stranie, la granița foarte subțire dintre ceea ce numim normalitate și nebunie, androgină, ireală, hipnotizantă, cu mii de reflexii ale unor universuri paralele, de pe Pământ, dar și Dincolo de el,  un ocean de zbucium și vise frânte, femeia care sacrifică totul pentru a se reinventa, pentru a găsi după o lungă, anevoioasă căutare, libertatea alegerii, libertatea conștiinței, libertatea iubirii.

Cred că mai corect ar fi fost ca spectacolul gândit de Zholdak să precizeze de la bun început că este o rescriere a piesei în propria sa manieră, cu obsesia Elidei din el însuși.

El face o precizare foarte importantă în caietul program: această Elidă (zholdakiană) știe despre Kolima și Auschwitz, știe că Dumnezeu a plecat și se pregătește pentru călătoria, zborul, emigrarea, fuga de lângă noi toți spre acel undeva, despre care Sonia din Unchiul Vania al lui Cehov, spunea că vezi îngerii, vezi raiul strălucind ca o bijuterie.

De la această perspectivă pornim în căutarea Elidei secolului XXI, care vede și simte monstruos.

Faptul că Zholdak a ales-o pentru această călătorie inițiatică pe Costinela Ungureanu, este asul său din mânecă.

Fără să exagerez cu nimic, Costinela Ungureanu e o revelație! Și e foarte greu, astăzi, să mai ai uimiri și astfel de descoperiri. Dincolo de efortul ei fizic și psihic grotowskian, jocul fractural, dodecafonic, picassian, cameleonic, postmodern, freudian, pasional, trecând cu o ușurință dezarmantă de la vocea delfinului, a pescărușilor, la vocea umană, se află într-un perpetuum mobile al emoțiilor incandescente, al iraționalului, al frângerii și recompunerii cu o vitalitate explozivă.

Nu același lucru aș spune despre conceptul regizoral, care schimbă complet finalul și dă un cu totul alt sens textului ibsenian, dar, asumat, căci  Elida lui a trecut prin toate ororile de neînchipuit ale secolului XX și a celui XXI, al nostru, care nu promite nimic bun. Dacă poți să ai aceeași privire cu a lui, atunci poți să accepți filosofia regizorală. Dar, prea multă conceptualizare, prea multă încifrare, fără nicio justificare, lungimi fără sens, patru ore de joc, când din primele două, totul e previzibil, devine redundant și obositor. Ca să nu mai vorbim de spațiul scenografic creat tot de el, linear, lipsit de orice estetică, iar, light designul e de-a dreptul un eșec.

De ce nu vorbesc despre ceilalți actori din distribuție, care se achită onorabil de rolurile lor,  de la soțul Elidei, doctor Wangel, Nicolae Vicol, la fiicele doctorului, Bolette, Irina Danciu, Hilde, Roxana Mutu, până la Inspetorul Anholm, Angel Rababoc, Servitoarea, Raluca Păun, Lyngstrand, Cătălin Mihai Miculeasa și Ballested, Cătălin Vieru? Pentru că pur și simplu ei fac figurație, în viziunea regizorului.

Zholdak a creat acest spectacol pentru Elida din el însuși, căreia îi dă viață  într-un mod copleșitor, electrizant Costinela Ungureanu.

Elida alias Costinela Ungureanu strigă cu disperare după ajutor. Mai putem oare salva umanitatea de la marele dezastru?

Sau ne vom afla – sau deja ne aflăm? – în tragica situație de a rosti ultimul Cuvânt, ca și Ibsen, odinioară, în 1906, DIMPOTRIVĂ!

 

P.S. Costinela Ungureanu surprinsă de fotograful Cristian Floriganță

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *