Cu sau fără Covid, cu sau fără pandemie, motănescul Momo își vede de viața lui. Care, nu-i ușoară deloc. S-a trezit la bloc (deși a venit pe lume în curtea unei case, cel puțin așa susțin autorii biografiei lui), la etajul opt, într-un spațiu (!!!) de 57 metri pătrați cu tot cu terasă), ultra protejat, toată ziua cu ore de somn, cam vreo 18, cu mâncare din cea mai aleasă,  mângâiat, răsfățat….

Hm, asta-i versiunea așa zisei stăpâne la care am nimerit!

Versiunea mea – oficial îmi merge bine, vorba cântecului! – e cu totul alta.

Homo Sapiens (a) în egoismul nemăsurat, a pus ochii pe mine și a început să-și reverse oala de afectivitate peste căpșorul meu, peste blănița mea… Of, câte traume emoționale o fi avut, stau să mă gândesc! Eu sunt un tip miaunesc flegmatic, ușor cinic, zeflemist și foarte macho. Ce să fac? A trebuit să îndur tot patetismul și entuziasmul înflăcărat al stăpânei. Am devenit victimă și călău, Sindromul Stockholm scria pe blănița mea.

Nici nu aveam o lună și jumătate, că m-am pomenit dus într-o chestie, o cutie cu mulți pereți, unde mă loveam de toate cele. Am priceput eu, ceva mai încolo, după ce am citit câteva tratate din biblioteca stăpânei – dacă altele nu avea, asta era din belșug – că am cunoscut încă din primele mele zile de viață conceptul de blocuire. Deși, chipurile, trăiam în libertate, revoluție, jos comunismul, egalitate, dreptate, bla, bla, bla, eram închis între patru pereți.

Mă plictiseam de moarte, tot călătorind între sufragerie, dormitor, baie și un fel de bucătărie, și cum era de așteptat, am devenit în scurt timp anxios, agresiv. Idee năstrușnică sau nu, doctorița mea, i-a spus stăpânei să nu mă castreze, că mi-ar dăuna grav sănătății! Doamne, cât am urât-o! Și totuși… în secret, când o zăream, mi se umezeau ochii! Ce grijă a avut ea de testosteronul meu!

Stăpâna, naivă, ca să mă exprim elegant, vedea că înspre seară, mă apuca așa dintr-o dată fandacsia melancholiei, Se ducea pe apa sâmbetei tot machoismul meu și mă plesnea plânsul.  Dar, mă țineam tare! Căzusem în amor, dar rău de tot!

Amor platonic! Ce poate fi mai îngrozitor! Un coșmar! Ce Dante, ce Infern, eu îl trăiam clipă de clipă! Mă înnebuneau feromonii din aer, mă făceau praf! Toate pisicile pe care nu le puteam atinge, toate porumbițele care erau atât de aproape de mine și totuși atât de departe!

Amor platonic, cum naiba să gestionezi așa o enormitate! Doar, stăpâna mea naivă, ca să mă exprim elegant, nu vedea nimic rău în asta, ba i se părea foarte frumos!

După ce l-am citit pe Miguel de Cervantes – tare, tipul! – am înțeles ce-i cu Don Quijote și ce pericol mă paște! Să alerg ca un apucat după Dulcineea mea și, în 57 metri pătrați! Măcar ăla alerga peste dealuri, câmpii, călărea și câte și mai câte…

Acum, zău, la ora asta, când scriu, îmi dau seama că eu am mai multe Dulcinee, aproape la fiecare fereastră, pe acoperiș, pe jos, în stradă, pe palierul blocului – sunt asediat de Dulcinee – și habar nu am cum să gestionez situația!!

Cred că o să mă duc la o psihoterapeută. Am nevoie urgent de ajutor, altfel simt că Miguel de Cervantes, va fi noul Mesia, care se va coborî pe Pământ și va scrie o nouă epopee tragică, cu mine, Momo, în rolul lui Don Quijote! Și nu cu o Dulcinee, ci cu un harem întreg!

Of și vai de mine!