Câte întâlniri pline de bucurie, mi-a oferit recenta premieră a Teatrului Nottara, Cloaca.

În primul rând întâlnirea cu regizorul Theodor Cristian Popescu, căruia i-am văzut aproape toate montările în scenă, evident, cu excepția celor pe care le-a creat în Canada, unde a trăit câțiva ani. Este destul de rar să întâlnești un regizor care să nu te dezamăgească vreodată. În cazul lui, nu am simțit nicio  vibrație mai scăzută în tot ceea ce a propus teatrului românesc. Descoperirea unor dramaturgi contemporani din întreaga lume, a fost o ușă larg deschisă pentru peisajul nostru artistic. L-aș compara cu un globetrotter, care s-a mișcat cu aceeași plăcere pe scenele din Târgu-Mureș, Satu Mare, Oradea, Cluj, Timișoara, București și nu numai. De Teatrul Nottara  îl leagă câteva spectacole de referință, începând cu Îngeri în America, de Tony Kushner, DaDaDans, Metoda, de Jodi Galceran, Panică, de Mika Mylliaho sau Trilogia belgrădeană de Biljana Srbjanović (coproducție cu Teatrul Bulandra și Compania 777, una dintre primele companii independente după 90,  fiind fondată de regizor). De altfel, dincolo de regie, îl pasionează profesoratul și cercetarea fenomenului spectacologic, foarte bine exprimată în volumul său Surplus de oameni sau Surplus de idei. Pionerii mișcării independente în teatrul românesc.

Propunerea de acum, vine tot cu un dramaturg contemporan, autoarea olandeză Maria Goos, cunoscută și apreciată acasă și în concernul mai mare al breslei europene și nu numai. Cloaca a marcat și în cariera ei un moment important, iar piesa s-a bucurat de atâta succes, încât vedeta hollywoodiană Kevin Spacey a montat-o la faimosul Old Vic Theater din Londra, iar adaptarea TV a Mariei Goos, a fost răsplătită cu Premiul Academiei Olandeze, în 2004, pentru cea mai bună dramă.

Subiectul sensibil, profund este despre prietenie și pierderea ei, despre înstrăinare, despre lipsa empatiei, despre indiferența  nemiloasă care distruge esența noastră ca ființe umane. Prietenia –probabil, cea mai frumoasă definiție a ei, o găsim în volumul autobiografic a două mari conștiințe, Ion Vianu și Matei Călinescu: prietenul este în reciprocitate și oglindă, cel mai devotat și spontan dintre terapeuți. În nici un caz el nu îți face morală, , în nici un caz nu îți minimalizează suferința. Prietenia este un da neconvențional  și lipsit de ipocrizie – și trădarea ei, transformarea acestui nobil sentiment într-o josnică simulare. Nici unul dintre cei patru camarazi din copilărie, ajunși la vârsta maturității, nu mai știu să se privească în ochi, nu mai știu să se îmbrățișeze. Iar, atunci când intervine o situație complet neprevăzută, apariția unei așa zise femei ușoare, ei habar nu au cum să se comporte cu ea, dar, totodată apariția ei declanșează sentimente, emoții pe care nici măcar nu știau că le pierduseră.

În al doilea rând, întâlnirea cu actorii Mihai Marinescu, în rolul lui Pieter,   Alexandru Jitea, în rolul lui Joep, Gabriel Răuță, în rolul lui Tom, a fost un alt prilej de bucurie.  Alexandru Jitea și Gabriel Răuță au confirmat talentul lor din  zecile de spectacole ale Teatrului Nottara. Sigur, că prezența lui Mihai Marinescu, pe care-l știam încă de la absolvire, din spectacolul Emigranții, de Slawomir Mrozek, a fost un prilej de încântare! Descoperirea actoricească a constituit-o studenta la UNATC,  Macrina Bârlădeanu, în rolul  Femeii, ingenuă, capabilă de a transmite fiorul emoției, cea care de fapt, declanșează criza morală a celor patru camarazi.

Lucian Ghimiși, în rolul lui Maarten, are ceva dificultăți cu dicția, care, sperăm, că le va rezolva în spectacolele următoare.

 

Cloaca în viziunea lui Theodor Cristian Popescu ne spune pe un ton dulce amar, comic și dramatic totodată, povestea scufundării Sufletului nostru în alienare, în toxica și traumatizanta înstrăinare de Sine și de Ceilalți.

 

P.S.: Secvența din spectacol esFotografiile sunt semnate de Victor Diaconu