Să mori, să dormi/nimic mai mult…(Hamlet, Shakespeare)

In Memoriam, Ion Caramitru

M-am decis greu cu ce să încep rubrica de teatru. Aveam de ales între multe spectacole pe care le-am văzut între valul 2 și 3 de COVID, mai ales, că îndepărtându-mă în timp de ele, unele aspecte nu au cum să nu se estompeze. Și în criza de logică, libertate, normalitate, pe care o traversăm, teatrul a fost și este o victimă sigură. Ani de zile am tot discutat despre frica, teama, că teatrul o să moară. Bocitoare și bocitori, la tot pasul. Numai că posibila moarte a teatrului vine de unde nu ne-am fi așteptat, pentru simplul motiv că nu aveam cum să ne imaginăm o astfel de situație.
Dacă teatrul va muri vreodată, ceea ce va fi semnalul falimentului umanității, se va întâmpla prin acceptarea impusă de aberațiile pe care le trăim de vreo doi ani, de când în existența planetei și-a făcut loc demența covidului (despărțind cuvântul, avem și răspunsul, la cum va arăta viitorul – Co/Vid).
Și din noianul de întâmplări teatrale, am hotărât, să încep cu o declarație de iubire. Nu o declarație de iubire așa în general, despre extraordinara lume a teatrului, care mă definește – și fac o paranteză, simt eu, necesară, superlativul pe care-l folosesc, știind foarte bine că superlativele nu mai sunt la modă, mă caracterizează, ca ființă patetică! – ci una adresată lui Ion Caramitru.
Ascult Cesaria Evora, iar lumina neobișnuit de frumoasă a toamnei, mă poartă cu gândul la prima mea întâlnire cu Actorul Ion Caramitru.
Eram studentă, în anul I, la Facultatea de Medicină Carol Davila din București, în secolul trecut, complet năucă, și o veste mi-a adus zâmbetul pe buze. Urma să vină în Amfiteatru, Actorul Ion Caramitru – încă nu interpretase ceea ce avea să devină un spectacol și un rol reper, Hamlet, în regia lui Alexandru Tocilescu -, iar, eu/noi ardeam de nerăbdare să-l vedem, să-l auzim.
Nu am cum să uit acea zi, în care Ion Caramitru s-a așezat în fața noastră și a început să recite din Eminescu și Nichita Stănescu. Am fost fascinată de ochii lui, de intensitatea privirii, de patosul cu care învăluia cuvintele. Îmi aduc vag aminte, că era în blugi, o cămașă albă, frumos și, deși mai în vârstă decât noi, care nu aveam încă 20 de ani, foarte tânăr. Cred că jumătate din studentele din Amfiteatru s-au înamorat de el. Nu știu cât de atentă am fost la poeziile lui Eminescu și Nichita Stănescu, pe care le știam, cât am fost absorbită de charismaticul bărbat din fața mea. Actorul Ion Caramitru.
Mai apoi, peste câțiva ani, după ce a trecut și o așa zisă revoluție peste noi, – deja terminasem facultatea, am și practicat câțiva ani, după care, brusc, am intrat în lumea jurnalismului cultural – l-am reîntâlnit din nou. De data aceasta, față în față, eu, tot tânără și ușor șovăitoare în noua meserie, și Ion Caramitru, președinte al Uniunii Naționale de Teatru din România (UNITER), pentru un interviu. A fost un dialog extrem de plăcut, iar ochii aceia pe care-i văzusem prima data în facultate, rămăseseră aceeași. Au mai urmat și alte interviuri.
După aceea, ne-am mai întâlnit de câteva ori, l-am văzut la spectacole și mai ales în spectacole, la evenimente culturale, iar, din clipa în care a devenit Ministrul Culturii, ceva n-a mai mers în relația de admirație. Iar, funcția de Director General al Naționalului bucureștean, a adâncit această distanțare de admirația inițială. Recunosc, deși am crezut că nu mă las influențată de nimeni, toată plasa de păianjen a urâtului, a demonizării, care s-a țesut în jurul lui, m-a prins și pe mine.
Am continuat însă căutarea și descoperirea Actorului Ion Caramitru, cel din Hamlet, cel din Leonce și Lena, Elisabeta I, Furtuna, Șase personaje în căutarea unui autor (ultimele trei, în regia lui Liviu Ciulei), Sorry, în regia lui Yuriy Kordonskiy sau din recitalurile de poezie eminesciană.
Nu prea am reflectat la funcțiile pe care le-a deținut – e clar, acum, privind retrospectiv -forța pe care a avut-o ca manager și director, stârnind multe invidii, controverse, (cei mai aprigi dușmani au fost în pat cu el, colegii de breaslă). Va începe sau a și început bătălia pentru Putere, pentru șefia  Naționalului Bucureștean și a UNITER-ului. A murit Regele, Trăiască Regele, un adevăr trist, crud, care ar putea figura pe frontispiciul teatrelor noastre și nu numai.
Ultima oară când l-am văzut la o premieră a teatrului pe care-l conducea, mi s-a părut, că strălucirea aceea din ochi se stinsese.
Mi-e dor de Ion Caramitru, de Actorul Ion Caramitru – nu credeam că o s-o spun vreodată – , și îl păstrez în memoria mea afectivă ca pe tânărul vibrant în blugi și cămașă albă, cântând/recitând din Eminescu și Nichita.
În pulberea stelară, În Calea Lactee a Artiștilor, ochii Actorului Ion Caramitru și-au recăpătat strălucirea de odinioară.
Mă uit pe cer, în această toamnă neverosimil de frumoasă, și-l zăresc.

P.S. Următorul articol va fi despre Undercloud, mai exact despre spectacolul Freak de și cu Florin Piersic jr.