Ce loc mai bun, mai cu verdeață, mai liniștit, decât un parc! E locul ideal pentru un
serviciu complet al pompelor funebre, ecologic și foarte bio, în sânul primitor al Mamei-Natura! După îndelungi dileme interioare, după dezbateri aprinse în propriul meu cap, m-am decis. Fără agenți imobiliari sau mai știu eu ce intermediari obscuri, direct cu propretarul! Pe peluza din spate a Parlamentului României – dacă o fi vreuna, în această locație, cum se zice acum atât de poetic -, s-a găsit, fix pe la orele 20.00, oră de maximă audiență, cadavrul viu al… Ei, da, desigur, e evident al cui. Cadavrul viu, nu al cărții lui Tolstoi – mai citește cineva volume așa de groase! – ci al minunatei noastre societăți, cu Parlament inclus. Chilipir, ce mai! Cum mi-a venit această măreață idee? Nu, nu e un efect secundar al vaccinării, e pur și simplu luciditatea care mai îmi dă o palmă peste hiperbolele mele despre speranța că într-o bună zi, cadavrul va putea fi resuscitat.
Nu știu alții cum sunt, dar, eu nu mai pot de grija sanitară a acestei societăți. De igiena ei mentală! Văzând cu ochiul liber cum se degradează, vorba sensibilului prezident, pas cu pas, societatea noastre cu prințipii curat-murdare, mi-am început căutările. Și în calitate de medic și în calitate de cetățean cu drepturi depline și europene! Nu aveam cum să las cadavrul pe peluza Parlamentului, cu Parlament cu tot, la voia destinului, a charmei, a moirei, a Universului, a planetelor, ba chiar și a asteroizilor!
Nu știu alții cum sunt, dar, eu , în loc să mă duc în pelerinaje pe la Sfintele Moaște, m-am dus în pelerinaj prin parcurile bucureștene. Un act de mare curaj în aceste vremuri tulburi!
Cu entuziasm de cercetaș, am pornit în această călătorie cu mască, desigur, zboară covidul pe unde nu te aștepți, și m-am oprit mai întâi în Parcul Cișmigiu, parcul copilăriei mele! Ce vreau să subliniez, e că aburul melancoliei era deja prezent! Înarmată cu gândirea pozitivă, cu iubirea și stima de sine la purtător, am rămas înmărmurită. Aleile neîngrijite, băncile de-a dreptul cubiste, fără un spătar, fără picioare, în diverse ipostaze picassiene, cu locurile de joacă aruncate așa într-o doară, cu un foișor părăsit, unde cândva exista o fanfară militară, cu un restaurant Monte Carlo scos din lada de gunoi sau chiar lada de gunoi, cu celebrul rondel al scriitorilor români, în derivă, sărmanii, cu busturi schimonosite, și multe produse hand made ale porumbeilor (se pare că nici în posteritate nu prea au noroc, în ciuda credinței populare că urmele gingașe ale zburătoarelor mai sus amintite te umplu de fericire!), cu izvorul lui Eminescu secat, cu lacul în care se reflectă doar peturile, nu și nuferii… ce mai, o reverie!
Și reveria a continuat… În parcul Kiseleff , la kilometrul zero al fostei și actualei eee!..lite! proletcultiste, de partid și partidulețe, cu pedigree comunist, postcomunist securist (3 în 1!), pe covorul de frunze moarte, diverse obiecte ne zburătoare greu identificabile. Și artă modernă, ba chiar postmodernă, bolovani, bolovănei pe ici pe colo, toate sub privirile lui Ovidiu, mirat și el că nu-și aduce aminte când a trecut în exilul lui prin măreața noastră metropolă.
Când am ajuns în Herăstrău, nu mică mi-a fost mirarea când aceeași descompunere te întâmpina oriunde te-ai fi uitat. Serele, unde o dată erau cele mai frumoase flori, aveau geamurile sparte, în diverse stadii, inscripțiile statuilor, acolo unde se mai putea citi câte ceva, greu de descifrat, noroc totuși cu Uniunea Europeană și busturile înfăptuitorilor ei, ce mai salvau onoarea pierdută…
Pelerinajul parcurier a fost plin de învățăminte neașteptate. Ce reverie, ce scufundări în zen, ce alunecări în paradisuri romantice cu plimbări sub clar de lună!!! Ia de aici! Delăsare, indiferență, merge și așa, să zică mersi concetățenii noștri că le-am reabilitat pe ici, pe colo, în punctele neesențiale, ca să nu mai punem la socoteala factorul uman, poluator de parcuri.
În concluzie, după mirifica preumblare, avem și certitudini în minunata noastră țărișoară. Noroc chior cu Mama Natură, care se regenerează tot timpul în ciuda Factorului Uman haotic și absurd.
Ce ne facem cu Natura Umană?