O vară de neuitat, este nu doar filmul lui Lucian Pintilie cu Răzvan Vasilescu , de o frumusețe, tristețe și poezie greu de descris în cuvinte, care-ți atinge fiecare atom al Ființei , dar și vara când l-am zărit pe actor plimbându-se în zona Universității, detașat complet de concretul cotidian, plutind cu un zâmbet reținut deasupra acoperișurilor ca Margareta lui Bulgakov. Această imagine îmi vine în minte de multe ori când trec prin acest loc. Nu aș putea explica în termenii riguroși ai rațiunii cauza Emoției. Așa că atunci când mă îndreptam spre Teatrul Dramaturgilor Români la recitalul său de poezie Cu o singură Viață – Liniștea dintre Cuvinte, mă urmărea această secvență ficțională din subconștientul meu.

Da, i-am văzut aproape toate spectacolele pe care le-a jucat pe scenele teatrelor bucureștene, dar, mai ales pe scena Bulandrei.

Un actor atât de charismatic, prin inteligență, profunzime, printr-o aură de mister și impenetrabilitate, ca și cum și-ar fi creat un zid imaginar de apărare față de tot ce e imund în afara lui, dar, și înlăuntrul lui, nu putea lucra decât cu mari regizori de teatru și film, care au intuit în el aceste calități. Și mă refer la Liviu Ciulei (în Visul unei nopți de vară, în Hamlet și în Henric al IV-lea) în teatru, și la figurile emblematice din cinematografia românească, Lucian Pintilie, Mircea Veroiu, Stere Gulea sau foarte tânărul regizor Cristian Nemescu, dispărut absurd într-un accident de mașină.

Nu am cum să uit rolurile lui din  De ce bat clopotele Mitică, Terminus Paradis, Niki Ardelean, colonel în rezervă, O vară de neuitat, orchestrate aproape de perfecțiune de Lucian Pintilie, din Moromeții 2, regizat de Stere Gulea, din Craii de Curte Veche, regia Mircea Veroiu, din Undeva la Palilula, debutul în regie de film, al marelui om de teatru Silviu Purcărete sau California Dreamin, regia Cristian Nemescu.

E foarte rar la noi, ca un actor de teatru să joace cu atâta dăruire și pasiune, deopotrivă în teatru și film.

L-am descoperit cu aceeași bucurie în alte trei roluri de pe scena Bulandrei: Bătrânul în Scaunele de Ionesco, Iona Popoh în Meșteșugul Vieții, de Hanoch Levin, ambele în regia lui Felix Alexa, Kocikariov în longevivul spectacol Căsătoria, de Gogol, regizat de Yuri Kordonski, dar și în recenta premieră Take, Ianke și Cadâr, regizat de Horațiu Mălăele. Cadârul lui Răzvan Vasilescu e savuros și-ți redă bucuria de a fi spectator.

După această mică incursiune printre rolurile din teatru și film ale lui Răzvan Vasilescu (le-am amintit, evident, numai pe cele care le-am văzut, mai sunt și altele) mă întorc la seara când am intrat în Sala Iosif Naghiu, să-l văd pe Răzvan Vasilescu într-o ipostază mai puțin știută (eu, cel puțin nu știu de alte recitaluri de poezie ale lui), la spectacolul de poezie O singură Viață. Liniștea dintre cuvinte.  Inițial, am vrut să scriu regizată  de fostul director al Teatrelor Toma Caragiu din Ploiești și Maria Filotti din Brăila, Lucian Sabados. În fapt, doi ploieșteni sensibili s-au întâlnit în mod fericit și au creat/țesut această bijuterie lirică, cu firele nevăzute ale lungilor tăceri din spatele larmei cuvintelor de zi cu zi, poeme trăite/simțite/gândite de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nina Cassian, Nichita Stănescu și Mircea Cărtărescu. E ceea ce se numește, din păcate, atât de neobișnuită în lumea noastră pusă în slujba zeiței Thalia, o întâlnire de suflet cu suflet între doi prieteni și doi profesioniști care au acest privilegiu.

Într-un decor minimal, acompaniat la keyboard de Lucian Sabados care a compus și muzica atât de bine inspirată de efluviile cuvintelor, Răzvan Vasilescu se dezlănțuie. Nu întâmplător a ales aceste poeme care-l definesc,  fără de care sunt convinsă că nu ar putea trăi, pentru că în fiecare vers, pulsează inima Actorului. Dacă asculți cu atenție și privești cu intensitate ochii săi, zărești, chiar dacă pentru o fracțiune de secundă, tumultul, năvala emoțională dinlăuntrul sufletului lui, cel ferecat cu atâtea ziduri pentru privitorul oarecare.

În fond, scepticul, cinicul, laconicul de serviciu – așa cum e Răzvan perceput de cele mai multe ori – e un Copil căruia îi e un dor nemăsurat de iubire, de frumusețe, de armonie.

O declarație de dragoste pentru acest meșteșug iscusit, pe care Octavian Cotescu, Leopoldina Bălănuță, Alexa Visarion, i l-au pus în mână.

Da, și este și declarația mea de iubire pentru  Răzvan Vasilescu și Harul lui.

Declarația mea de iubire pentru o prietenie atât de frumoasă, între Actor și Regizor, într-o lume care își cam pierde valorile fundamentale ce-o fac unică!

Imaginea din spectacol este semnată de Anastasia Atanasoska